Conjugarea verbului “a iubi”

Este trist – toată lumea spune “te iubesc”, dar când vine vorba de promisiuni, citeşti din ce în ce mai des, greşit de altfel, “te voi iubii”...
 
Infinitiv: a iubi
gerunziu – iubind
participiu, supin – iubit
 
  INDICATIV
  prezent imperfect perf. simplu perf. compus
eu iubesc iubeam iubii am iubit
tu iubeşti iubeai iubişi ai iubit
el/ea iubeşte iubea iubi a iubit
noi iubim iubeam iubirăm am iubit
voi iubiţi iubeaţi iubirăţi aţi iubit
ei/ele iubesc iubeau iubiră au iubit
         
  m.m.c.p. viitor viitor anterior viitor II
eu iubisem voi iubi voi fi iubit o să iubesc
tu iubiseşi vei iubi vei fi iubit o să iubeşti
el/ea iubise va iubi va fi iubit o să iubească
noi iubiserăm vom iubi vom fi iubit o să iubim
voi iubiserăţi veţi iubi veţi fi iubit o să iubiţi
ei/ele iubiseră vor iubi vor fi iubit o să iubiţi
         
  viitor popular Prezumtiv Conjunctiv
prezent perfect
eu oi iubi
oi fi iubind să iubesc să fi iubit
tu îi iubi îi fi iubind să iubeşti să fi iubit
el/ea o iubi o fi iubind să iubească să fi iubit
noi om iubi om fi iubind să iubim să fi iubit
voi îţi iubi îţi fi iubind să iubiţi să fi iubit
ei/ele or iubi or fi iubind să iubească să fi iubit
         
  CONDIŢIONAL IMPERATIV
  prezent perfect  
eu aş iubi aş fi ştiut    
tu ai iubi ai fi ştiut iubeşte!  
el/ea ar iubi ar fi ştiut    
noi am iubi am fi ştiut    
voi aţi iubi aţi fi ştiut iubiţi!  
ei/ele ar iubi ar fi ştiut    

 


Folosirea expresiei “ceva de genul…”

GEN, genuri, s.n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ♢ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. – Din lat. genus, -eris.
.
GEN ~uri n. 1) Grup de ființe sau de obiecte care se caracterizează printr-o anumită însușire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natură. 3) biol. Categorie sistematică inferioară familiei și superioară speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticală care indică forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul ființelor pe care le denumesc (extinzându-se și la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (în teoria literaturii și a artei) Grup de opere caracterizate prin trăsături asemănătoare (în ce privește tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ♢ Pictură de ~ pictură care reprezintă aspecte ale vieții cotidiene. /<lat. genus, ~eris
Din ce în ce mai des aud folosindu-se expresia “ceva de genul…” fără a i se atribui o continuare.
Ex.:
Îmi plac filmele de groază sau de genul.
Ţi-ai cumpărat o bluză sau ceva de genul?
.
Expresia corectă completă este:
Îmi plac filmele de groază sau de genul acesta (acela). – (ideea transmisă de către vorbitor este: sau un film dintr-o categorie asemănătoare filmelor de groază…
Ţi-ai cumpărat o bluză sau ceva de genul acesta? – (ideea transmisă este: sau ceva ce poate înlocui o bluză… ceva care seamănă cu o bluză… )

 


Conjugarea verbului “a crea”

Greşeli frecvente: “a creia”, “creiez”
 
Infinitiv: a crea
Gerunziu: creând
Participiu: creat
 
Indicativ
Subjonctiv
Prezent
eu  creez
tu  creezi
el  creează
noi creăm
voi creaţi
ei  creează
Perfect compus
eu  am creat
tu  ai creat
el  a creat
noi am creat
voi aţi creat
ei  au creat
Prezent
eu  să creez
tu  să creezi
el  să creeze
noi să creăm
voi să creaţi
ei  să creeze
Perfect compus
eu  să fi creat
tu  să fi creat
el  să fi creat
noi să fi creat
voi să fi creat
ei  să fi creat
Imperfect
eu  cream
tu  creai
el  crea
noi cream
voi creaţi
ei  creau
Mai mult ca perfect
eu  creasem
tu  creaseşi
el  crease
noi creaserăm
voi creaserăţi
ei  creaseră
Perfect simplu
eu  creai
tu  creaşi
el  creă
noi crearăm
voi crearăţi
ei  creară
Viitor I
eu  voi crea
tu  vei crea
el  va crea
noi vom crea
voi veţi crea
ei  vor crea
Viitor II
eu  voi fi creat
tu  vei fi creat
el  va fi creat
noi vom fi creat
voi veţi fi creat
ei  vor fi creat
Viitor I (popular)
eu o să creez
tu o să creezi
el o să creeze
noi o să creăm
voi o să creaţi
ei o să creeze
Viitor II (popular)
eu am să fi creat
tu ai să fi creat
el are să fi creat
noi avem să fi creat
voi aveţi să fi creat
ei au să fi creat
Viitor I (popular)
eu oi crea
tu îi crea
el a crea
noi om crea
voi îţi crea
ei or crea
Imperativ
tu  creează

 

voi creaţi

Condiţional prezent
eu  aş crea
tu  ai crea
el  ar crea
noi am crea
voi aţi crea
ei  ar crea
Condiţional
perfect
eu  aş fi creat
tu  ai fi creat
el  ar fi creat
noi am fi creat
voi aţi fi creat
ei  ar fi creat
 

 


Pronumele personal

Pronumele personal este partea de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv într-o comunicare, el indică diferitele persoane care participă la actul comunicării.
Exemplu:
Băiatul plânge………………El plânge.
Fetele cântă……………Ele cântă.
 
Pronumele personal are trei persoane:
  • Persoana I – indică persoana care vorbeşte: eu, noi;
  • Persoana a II-a – indică persoana cu care se vorbeşte: tu, voi;
  • Persoana a III-a –indică persoana despre care se vorbeşte: el, ea, ei, ele.
 
Pronumele personale au forme diferite pentru:
-număr (la toate persoanele)
 
numărul
Persoana I
Persoana a II-a
Persoana a III-a
singular
eu
tu
el, ea
plural
noi
voi
ei, ele
 
-genul se poate identifica numai la persoana a III-a :
  • masculin: el, ei
  • feminin: ea, ele
-caz (are aceleaşi cazuri ca şi substantivul). La cazurile Ac şi D are forme accentuate şi neaccentuate.
 
Formele pronumelui personal în cazul Nominativ
 
 
 
singular
plural
persoana I
eu
noi
persoana a II-a
tu
voi
persoana a III-a
el, ea
ei, ele
 
Pronumele personal în cazul N are în propoziţie funcţia de subiect.
Subiectul răspunde la întrebarea: cine?
Formele pronumelui personal în cazul Acuzativ
 
 
 
singular
 
 
plural
 
 
 
 
forme
accentuate
forme
neaccentuate
forme
accentuate
forme
neaccentuate
persoana I
(pe) mine
mă, m-
(pe) noi
ne
persoana a II-a
(pe) tine
te
(pe) voi
vă, v-
persoana a III-a
(pe) el, ea
îl, l-, o
(pe) ei, ele
îi, i, le
 
Pronumele personal îndeplineşte în cazul Ac funcţia de complement şi atribut pronominal.
Formele accentuate ale pronumelui personal în Ac sunt precedate de prepoziţii: cu, de, din, după, fără, în, între, la, lângă, pe, pentru, peste, până, spre, de la, de lângă, pe la, de sub, pe lângă, de pe la, etc.
 
Pronumele personale în cazul Ac care răspund la întrebările: pe cine?, ce?, pentru cine?, pentru ce?, de la cine?, de la ce?, unde?, de unde?, pana unde?, când?, de când?, cum?, etc, îndeplinesc funcţia sintactică de complement.
Pronumele personale în cazul Ac care răspund la întrebările care?, ce fel de? îndeplinesc funcţia sintactică de atribut pronominal.
Formele pronumelui personal în cazul Dativ
 
 
 
singular
 
 
plural
 
 
 
 
forme
accentuate
forme neaccentuate
forme
accentuate
forme
neaccentuate
persoana I
mie
îmi,mi
nouă
ne, ni
persoana a II-a
ţie
îţi, ţi
vouă
vă, vi, v-
persoana a III-a
lui, ei
îi, i
lor
le, li
Pronumele personal în cazul D îndeplineşte în propoziţie funcţia sintactică de complement şi răspunde la întrebarea cui?
Formele pronumelui personal în cazul Genitiv
 
 
 
singular
 
 
plural
 
 
 
 
masculin
feminin
masculin
feminin
persoana a III-a
lui
ei
lor
lor
 
Cazul G apare numai la persoana a III-a.
Pronumele personal în cazul G are în propoziţie funcţia de atribut pronominal şi răspunde la întrebările a, al ,ai, ale cui?

Formele pronumelui personal în cazul Vocativ
 
 
 
singular
plural
persoana a II-a
tu!
voi!
 
Cazul V apare numai la persoana a II-a.
Pronumele personal în cazul V se separă prin virgulă de restul propoziţiei.
În acest caz nu are funcţie sintactică.

 


Conjugarea verbului “a ştampila”

Cea mai frecventă greşeală: să nu mergi la vot, iar apoi să-i învinovăţeşti pe ceilalţi!
 
Infinitiv: a ştampila
Gerunziu: ştampilând
Participiu: ştampilat
 
 
Indicativ
Subjonctiv
Prezent
eu  ştampilez
tu  ştampilezi
el  ştampilează
noi ştampilăm
voi ştampilaţi
ei  ştampilează
Perfect compus
eu  am ştampilat
tu  ai ştampilat
el  a ştampilat
noi am ştampilat
voi aţi ştampilat
ei  au ştampilat
Prezent
eu  să ştampilez
tu  să ştampilezi
el  să ştampileze
noi să ştampilăm
voi să ştampilaţi
ei  să ştampileze
Perfect
eu  să fi ştampilat
tu  să fi ştampilat
el  să fi ştampilat
noi să fi ştampilat
voi să fi ştampilat
ei  să fi ştampilat
Imperfect
eu  ştampilam
tu  ştampilai
el  ştampila
noi ştampilam
voi ştampilaţi
ei  ştampilau 
Mai mult ca perfect
eu  ştampilasem
tu  ştampilaseşi
el  ştampilase
noi ştampilaserăm
voi ştampilaserăţi
ei  ştampilaseră 
Perfect simplu
eu  ştampilai
tu  ştampilaşi
el  ştampilă
noi ştampilarăm
voi ştampilarăţi
ei  ştampilară 
Viitor
eu  voi ştampila
tu  vei ştampila
el  va ştampila
noi vom ştampila
voi veţi ştampila
ei  vor ştampila 
Viitor
eu  voi fi ştampilat
tu  vei fi ştampilat
el  va fi ştampilat
noi vom fi ştampilat
voi veţi fi ştampilat
ei  vor fi ştampilat
Viitor
eu o să ştampilez
tu o să ştampilezi
el o să ştampileze
noi o să ştampilăm
voi o să ştampilaţi
ei o să ştampileze
Viitor
am să fi ştampilat
ai să fi ştampilat
are să fi ştampilat
avem să fi ştampilat
aveţi să fi ştampilat
au să fi ştampilat
Viitor
eu oi ştampila
tu îi ştampila
el a ştampila
noi om ştampila
voi îţi ştampila
ei or ştampila
Imperativ
Conditional
 
tu  ştampileazăvoi ştampilaţi

 

Prezent
eu  aş ştampila
tu  ai ştampila
el  ar ştampila
noi am ştampila
voi aţi ştampila
ei  ar ştampila
Perfect
eu  aş fi ştampilat
tu  ai fi ştampilat
el  ar fi ştampilat
noi am fi ştampilat
voi aţi fi ştampilat
ei  ar fi ştampilat
 

 


Conjugarea verbului “a vedea”

Cele mai întâlnite greşeli:  “a vede”, “vede-ţi”
 
Infinitiv: a vedea
Gerunziu: văzând
Participiu: văzut
 
Indicativ
Subjonctiv
Prezent
eu  văd
tu  vezi
el  vede
noi vedem
voi vedeţi
ei  văd
Perfect compus
eu  am văzut
tu  ai văzut
el  a văzut
noi am văzut
voi aţi văzut
ei  au văzut
Prezent
eu să văd
tu  să vezi
el să vadă
noi să vedem
voi să vedeţi
ei să vadă
Perfect compus
eu  să fi văzut
tu să fi văzut
el să fi văzut
noi să fi văzut
voi să fi văzut
ei  să fi văzut
Imperfect
eu  vedeam
tu  vedeai
el  vedea
noi vedeam
voi vedeaţi
ei  vedeau
Mai mult ca perfect
eu  văzusem
tu  văzuseşi
el  văzuse
noi văzuserăm
voi văzuserăţi
ei  văzuseră
Perfect simplu
eu  văzui
tu  văzuşi
el  văzu
noi văzurăm
voi văzurăţi
ei  văzură
Viitor I
eu  voi vedea
tu  vei vedea
el  va vedea
noi vom vedea
voi veţi vedea
ei  vor vedea
Viitor II
eu  voi fi văzut
tu  vei fi văzut
el  va fi văzut
noi vom fi văzut
voi veţi fi văzut
ei  vor fi văzut
Viitor I (popular)
o să văd
o să vezi
o să vadă
o să vedem
o să vedeţi
o să vadă
Viitor II (popular)
am să fi văzut
ai să fi văzut
are să fi văzut
avem să fi văzut
aveţi să fi văzut
au să fi văzut
Viitor I (popular)
oi vedea
îi vedea
a vedea
om vedea
îţi vedea
or vedea
Imperativ
Conditional
 
tu  vezivoi vedeţi

 

Prezent
eu  aş vedea
tu  ai vedea
el  ar vedea
noi am vedea
voi aţi vedea
ei  ar vedea
Perfect
eu  aş fi văzut
tu  ai fi văzut
el  ar fi văzut
noi am fi văzut
voi aţi fi văzut
ei  ar fi văzut
 

 


Conjugarea verbului “a avea”

Una dintre cele mai întâlnite greşeli (şi pe care nu o înţeleg absolut deloc – chiar mă deranjează!) – folosirea formei “voi ave-ţi”
 
 
Infinitiv: a avea
Gerunziu: având
Participiu: avut
Indicativ
Subjonctiv
Prezent
eu  am
tu  ai
el  are
noi avem
voi aveţi
ei  au
Perfect compus
eu  am avut
tu  ai avut
el  a avut
noi am avut
voi aţi avut
ei  au avut
Prezent
eu  să am
tu  să ai
el  să aibă
noi să avem
voi să aveţi
ei  să aibă
Perfect compus
eu  să fi avut
tu  să fi avut
el  să fi avut
noi să fi avut
voi să fi avut
ei  să fi avut
Imperfect
eu  aveam
tu  aveai
el  avea
noi aveam
voi aveaţi
ei  aveau 
Mai mult ca perfect
eu  avusesem
tu  avuseseşi
el  avusese
noi avuseserăm
voi avuseserăţi
ei  avuseseră
Perfect simplu
eu  avusei; avui
tu  avuseşi; avuşi
el  avuse; avu
noi avuserăm; avurăm
voi avuserăţi; avurăţi
ei  avuseră; avură
Viitor I
eu  voi avea
tu  vei avea
el  va avea
noi vom avea
voi veţi avea
ei  vor avea
Viitor II
eu  voi fi avut
tu  vei fi avut
el  va fi avut
noi vom fi avut
voi veţi fi avut
ei  vor fi avut
Viitor I (popular)
eu o să am
tu o să ai
el o să aibă
noi o să avem
voi o să aveţi
ei o să aibă
Viitor II (popular)
eu am să fi avut
tu ai să fi avut
el are să fi avut
noi avem să fi avut
voi aveţi să fi avut
ei au să fi avut
Viitor I (popular)
eu oi avea
tu îi avea
el a avea
noi om avea
voi îţi avea
ei or avea
 
Conditional
 
Imperativ tu  ai
voi aveţi
Prezent
eu  aş avea
tu  ai avea
el  ar avea
noi am avea
voi aţi avea
ei  ar avea
Perfect
eu  aş fi avut
tu  ai fi avut
el  ar fi avut
noi am fi avut
voi aţi fi avut
ei  ar fi avut
 

 


Reguli de ortografie, punctuaţie, tehnoredactare

Spaţiile de dinainte sau de după semnele de punctuaţie (blancurile)
a) se lasă spaţiu liber după:
– virgulă cuvânt, cuvânt
– punct cuvânt. Cuvânt
– semnul întrebării cuvânt? cuvânt
– semnul exclamării cuvânt! cuvânt/cuvânt
– două puncte cuvânt: cuvânt
– punct şi virgulă cuvânt; cuvânt
– puncte de suspensie cuvânt… cuvânt/cuvânt
b) se lasă spaţiu liber atât înainte, cât şi după:
– linie de pauză cuvânt – cuvânt
c) nu se lasă spaţiu liber în cazul semnelor:
– cratimă cuvânt-cuvânt
– ghilimele „cuvânt” «cuvânt»
(ghilimelele ascuţite/franceze se folosesc pentru a intercala un
citat în alt citat)
– paranteze (cuvânt) [cuvânt]
– bară oblică cuvânt/cuvânt
 
 
Se scrie cu “î”:
- la începutul cuvintelor (început, întreg), la sfârşitul cuvintelor (a hotărî, a coborî) şi în cuvintele derivate cu prefixe (neînţeles, a preîntâmpina). În toate celelalte situaţii se foloseşte “â” (rând, stânga, hotărâtor, ducând).
- în general, numele proprii urmează forma decisă de purtătorii lor sau potrivită ortografiei din limba de origine, cu excepţia numelor istorice, mitologice, religioase şi geografice intrate în uz sub o formă românizată bine consacrată.
 
 
Articolul enclitic sau desinenţa de plural se adaugă – la abrevieri sau la cuvintele greu flexionabile – cu cratimă:
pH-ul
TVA-uri
CSAT-ul
doi-ul
 
 
Junctura se face cu cratimă în cazul împrumuturilor şi al numelor de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare:
acquis-ul
Bruxelles-ul
show-uri
head office-ul
 
În general, se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau desinenţei la cuvinte adaptate sau neadaptate, terminate în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română:
trenduri
 clickul
stafful
brokerul
dealeri
boardul
 
 
Se foloseşte literă mică:
- după două puncte, în afară de cazul când semnul precedă vorbirea directă sau un citat
- funcţii şi calităţi, oricât de importante, precum şi numele domeniilor la care se referă funcţiile:
 
prim-ministru
preşedinte de onoare
secretar general
ministru de externe
lector universitar
- sisteme economico-sociale, epoci geologice, perioade istorice relativ slab individualizate, războaie care nu au nume unice:
capitalism
mezozoic
epoca modernă
războaie balcanice
- discipline de învăţământ sau nume de ştiinţe:
economia mediului
matematică
- substantive care nu fac parte din numele propriu al entităţilor geografice şi administrativ-teritoriale:
fluviul Dunărea
judeţul Bistriţa-Năsăud
peninsula Florida
- punctele cardinale, în afară de cazurile când denumesc o regiune:
Vântul bate dinspre est.
(dar: cucerirea Vestului)
- unele abrevieri:
a.c. (anul curent)
art. (articol)
m (metru)
cca. (circa)
 
Se foloseşte majusculă:
- la începutul unui citat precedat de două puncte şi încadrat de ghilimele:
 - evenimente istorice majore, inclusiv războaiele de anvergură sau cele care au un nume unic, marile epoci istorice, chiar dacă nu reprezintă evenimente, manifestări ştiinţifice/culturale/artistice/politice:
Unirea Principatelor
Primul Război Mondial
Războiul de Independenţă
Evul Mediu
Renaşterea
Comuna din Paris
Simpozionul Internaţional de Criminalistică
Convenţia Partidului Democrat
 
toate cuvintele din structura numelor de instituţii/organizaţii/ţări se scriu cu majusculă, cu excepţia cuvintelor de legătură:
Administraţia Prezidenţială
Camera de Comerţ
Uniunea Artiştilor Plastici
 
Se scrie cu majusculă numai primul cuvânt din structurile:
- denumiri ale organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii:
Catedra de limbi străine
Consiliul ştiinţific
Departamentul de protecţia muncii
 
- titluri de publicaţii periodice, opere, emisiuni radio-TV, documente, medalii, premii:
Evenimentul zilei
Originea speciilor
Ştirile de noapte
Declaraţia universală a drepturilor omului
Premiul Nobel pentru economie
 
Este preferată scrierea abrevierilor alcătuite din iniţiale majuscule fără puncte:
SUA (dar şi: S.U.A.)
NATO (dar şi N.A.T.O.)
CEC (dar şi: C.E.C.)
 
- dar se scriu numai fără punct abrevieri de tipul:
GMT (Greenwich Mean Time)
ADN (acid dezoxiribonucleic)
HIV (Human Immunodeficiency Virus)
SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite)
TVA (taxa pe valoarea adăugată)
CV (curriculum vitae)
PR (Public Relations)
 
- precum şi abrevieri ale unităţilor de măsură, mărimilor fizice, punctelor cardinale, elementelor chimice:
kg (kilogram)
f (forţă)
N (nord)
O (oxigen)
 
 
Nu se scriu cu punct între litere abrevierile care conţin fragmente de cuvânt:
TAROM
COMPETROL
ROMEXPO
 
 
Prefixele de tipul supra, anti, hiper, super etc. se unesc cu substantivul sau adjectivul următor, renunţându-se la cratimă; totuşi, cratima va fi menţinută în cazul alăturării aceleiaşi vocale sau consoane:
supraîncărcat
antiterorism
anti-inflaţionist
hiper-realist
 
 
- Numeralele cardinale se scriu întotdeauna cu litere, cu excepţia situaţiilor când apare o argumentare cantitativă, matematică ori ştiinţifică evidentă (măsurători, calcule exemplificate etc.) sau când se introduc date calendaristice:
Vom lua în considerare patru aspecte fundamentale.
Legea nr. 86, din 10 februarie 1999, stipulează…
 
 
- În textele ştiinţifice, pentru mii, zeci de mii, milioane etc. se folosesc spaţii, nu puncte: 1 000.
 
- Secolele se scriu folosind cifre romane, cu articole şi fără prescurtări (secolul al XXI-lea), dar secolul I şi secolul XX se scriu fără articole. Se scriu de asemenea fără articole mileniile (mileniul III).
 
 
- O regulă foarte generală de folosire a virgulei este că un cuvânt/grup de cuvinte/propoziţie se pune întotdeauna între virgule dacă se poate omite, fără a afecta sensul general al propoziţiei sau al frazei.
 
 
- Nu se foloseşte virgulă între cuvinte sau propoziţii coordonate prin şi, sau/fie/ori. Drept urmare, nu se foloseşte virgulă înainte de abrevierea etc., care înseamnă et cetera/et caetera (şi ceilalţi/şi celelalte).
 
 
- Se va pune virgulă înainte de dar, ci, însă, iar, dimpotrivă, din contră/din contra, precum şi înainte de deci, aşadar, prin urmare, în concluzie, în consecinţă.
 
 
- Nu se pun între virgule conjuncţii adversative şi concluzive ca: însă, deci, dar se pun între virgule aşadar, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, precum şi structuri adverbiale de tipul: totuşi, cu toate acestea, de altfel.
 
 
- Se foloseşte obligatoriu virgula înainte de un adverb/locuţiune adverbială cu caracter explicativ, de tipul: adică, anume, şi anume, cu alte cuvinte, mai bine-zis, mai bine-spus.
 
 
-Vorbirea indirectă intercalată în vorbirea directă (de exemplu, un citat) stă între virgule, eventual linii de pauză:
„Globalizarea şi regionalizarea,” se afirmă în lucrarea menţionată, „evoluează în cadrul unui accentuat proces de interdependenţă şi de concurenţă.”
 
- Semnul punct şi virgulă se foloseşte pentru a despărţi idei distincte în cadrul aceleiaşi fraze, pentru a evita ambiguitatea de interpretare.
 
 
- Semnul două puncte se foloseşte:
  • când urmează o enumeraţie, eventual după cuvinte precum: precum, ca, următorii/următoarele, de exemplu, de pildă, cum ar fi;
  • când urmează un citat, mai ales după un verb al zicerii
  • când un cuvânt/grup de cuvinte reia cele spuse anterior (structuri apozitive)
- Dacă dintr-un citat se elimină un fragment considerant irelevant (trunchierea citatului), acest lucru se reprezintă prin puncte de suspensie cuprinse între paranteze drepte: [...]. Atenţie la posibilele distorsiuni de sens ale textului citat prin trunchiere!
 
- Dacă se omite partea iniţială a unui citat şi, prin urmare lipseşte un cuvânt
absolut necesar pentru înţelegerea textului, el se aşază între paranteze drepte în
interiorul citatului:
 
 
- Disjuncţia (sau) se poate indica prin bară oblică, care nu este precedată sau urmată de blanc.

 


"Corectarea” prin asociere

De foarte mult timp încerc să îi ajut pe cei care, din diferite motive, nici de ei ştiute, nu reuşesc să îşi întipărească în minte anumite cuvinte sau reguli gramaticale.
 
Repet, nu mă declar “profesor” de gramatică şi nici nu dau lecţii. Rândurile scrise aici reprezintă doar simple sfaturi. Am plecat de la observaţii asupra omului – foarte mulţi dintre noi au avut de pierdut din pricina unei greşeli “scăpate” într-un moment nepotrivit, sau a neputinţei de a-şi însuşi anumite cunoştinţe. Pentru că suntem oameni. Sunt de apreciat cei care realizează că nu ştiu şi încearcă să se corecteze. În ajutorul lor încerc să vin. Cei care nu sunt de acord, pot arunca cu pietre. Start!
 
Aşa cum cei mici “află” că “A” este de la “Ardei” şi “M” de la “Mama”, la fel se pot “înrădăcina” şi alte lucruri. Spre exemplu:
 
 
“hipo” şi “hiper” – foarte mulţi “încurcă” cei doi termeni. (ştiu că unul înseamnă mare şi altul mic, dar… care pe care? şi apare frustrarea… “of… iar le-am încurcat”, îşi spun).

Prin asociere, problema se poate “rezolva”:

“hipo” are 4 litere
“hiper” are 5 litere 
cuvântul care are mai puţine litere ne face să ne gândim că este mai “mic”, iar cel cu mai multe litere, mai “mare
 
De asemenea, în matematică, mulţi copii ”încurcă” semnul “mai mare” cu “mai mic”
x < y înseamnă că x este mai mic decât y
x > y înseamnă că x este mai mare decât y
Copilul poate “reţine” prin asociere că semnul seamană cu o gură deschisă şi că deschiderea este îndreptată spre cel mai mare (îl “înghite”, căci este “mai mare”)
Aţi “încurcat” vreodată “gene” cu “sprâncene”? Aplicaţi regula de la “hipo” şi “hiper” – genele sunt mai scurte, iar sprâncenele mai lungi (!!!)
 
 
 Şi, poate mai nostim (dar doar pentru cei care ştiu!!!)… am cunoscut pe cineva care ”încurca” ceapa verde cu usturoiul verde. Asocierea cu care a “scăpat” de ruşine? Ceapa verde are frunza rotundă, ca un cerc – primele litere, “ce” – o vor face să se gândească la ceapă (!!!)
În privinţa gramaticii, asocierea pe care “o caut” pentru cei care nu reuşesc să îşi însuşească anumite reguli, se referă la greşeli de genul:
Cel mai simplu ar fi, după părerea mea, să pronunţe cu voce tare cuvântul şi să “asculte” cu atenţie: sună într-un fel “garduri” şi într-altul “gardurii” – încercaţi, dar cu atenţie şi clar – veţi “auzi” diferenţa”, vă asigur!
garduri – greşită fiind forma des întâlnită “gardurii” (sg. gard, pl. – “garduri” – nu există forma “gardurii”)
lacuri – cu forma greşită “lacurii” (sg. – “lac”, pl. “lacuri” – nu există forma “lacurii”)
gânduri – greşit “gândurii” (sg. – “gând”, pl. – “gânduri” – nu există forma “gândurii”)
leduri – greşit “ledurii” (sg. – led, pl. – leduri)
zi – greşit “zii” – sg. “zi”, pl. “zile” – nu există “zii” (mai există imperativul verbului a zice, dar atunci se scrie corect “zi-i” – cui? -lui)
 Foarte des se ”încurcă” pluralul cu genitivul: 
“mări” – “mării”
Peste nouă mări trăia fata împăratului. (pluralul de la “mare”)
Zgomotul mării mă făcea să tremur de plăcere. (genitiv-dativ)
 
“ţări” -”ţării”
Dintre cele patru ţări, două au steaguri asemănătoare. 
Armata ţării este pregătită să ne apere.
 
 
“şcoli” şi “şcolii”
În şcoli se învaţă normele elementare.
Acoperişul şcolii stă să cadă.
Cel mai simplu este ca substantivele de genul feminin să fie trecute la plural şi apoi să se adauge un ”i”.
o limbă – două limbi => limbii
o floare – două flori => florii
o casă – două case => casei
o masă – două mese => mesei

 

  • Substantivele feminine cu terminaţia –ie precedată de o consoană, formează genitivul sg. de la forma de singular.
sg.- familie → familiei
pl. – familii → familiilor
 
  • Numele proprii cu terminaţia –a, formează genitivul cu terminaţia – ei (sau cu terminaţia – ăi când numele se termină în ca, ga).
Ex.: Maria → Mariei
Atena → Atenei
Rodica → Rodicăi
  •  Numele proprii de persoane cu alte terminaţii formează genitivul ca şi numele proprii masculine.
Ex.: lui Carmen
lui Lili

 


Expresii folosite greşit

Forma greşită

Forma corectă

Explicaţii

De-te la o parte! Dă-te la o parte!  
Dădeţi-vă jos. Daţi-vă jos.  
Nu fă asta. Nu face asta. Imperativul negativ se formează cu infinitivul verbului.
A avansa înainte A avansa A avansa implică noţiunea de înaintare.
De ce te râzi? De ce râzi? a râde este verb intranzitiv, nu reflexiv.
Îmi place de cineva Îmi place cineva Cineva este subiect gramatical, deci trebuie pus în cazul nominativ, fără prepoziţia de.
Până la adânci bătrâneţe Până la adânci bătrâneţi Adânci este la plural, deci şi bătrâneţi trebuie pus la plural.
Am luat un pix de la ei şi i l-am dat înapoi Am luat un pix de la ei şi li l-am dat înapoi Deoarece am dat pixul înapoi mai multor persoane, corect este …li l-am dat…
Nu se există aşa ceva Nu există aşa ceva Folosirea unei forme reflexive *a se exista este incorectă
Linişte! Să nu se audă musca! Linişte! Să se audă musca! Daca musca nu se aude, probabil e gălăgie. Dacă ţineţi neapărat să folosiţi negaţia, spuneţi: Linişte! Să nu se audă nici musca!
Cu surle şi trâmbiţe Cu surle şi tobe Surla şi trâmbiţa sunt amândouă instrumente de suflat. O paradă militară are şi instrumente de suflat şi de percuţie.
… la toate nivelele … … la toate nivelurile … Folosim pluralul nivele numai pentru nivelul ca instrument
Era crispat şi zâmbea fortuit. Multe din marile descoperiri au fost făcute fortuit. înseamnă „neprevăzut, inopinat, întâmplător”, nu „forţat”
cartea anului acesta cartea anului acestuia Adjectivul pronominal demonstrativ se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat.
Ne-am văzut doar odată în ultimul an.
A fost o dată ca niciodată…
O dată cu Ana, a venit şi Barbu.
Era vesel şi o dată s-a întristat.
Ne-am văzut doar o dată în ultimul an.
A fost odată ca niciodată… (cândva)
Odată cu Ana, a venit şi Barbu. (concomitent)
Era vesel şi odată s-a întristat. (deodată)
O dată se scrie despărţit numai când indică enumerarea (o dată, de două ori). Când are unul din sensurile „cândva”, „concomitent”, „deodată”, se scrie legat, fiind adverb.
cere-ţi voie înainte să plecaţi.
Nu trage-ţi!
Cereţi drepturile tale.
Trageţi pătura pe tine.
cereţi voie înainte să plecaţi.
Nu trageţi!
Cere-ţi drepturile tale.
Trage-ţi pătura pe tine.
Ţi se desparte prin cratimă atunci când are rol de pronume, fiind forma prescurtată a lui îţi: cere-ţi (tu, ţie, drepturile tale), trage-ţi (tu, ţie, pătura pe tine). Când indică desinenţa de plural, persoana a II-a a verbelor, ţi se scrie desigur lipit de verb: voi cereţi, voi trageţi.
Din cauza la vremea urâtă, n-am mai mers la munte. Din cauza vremii urâte, n-am mai mers la munte. „Din cauza” este o locuţiune prepoziţională care cere întotdeauna cazul genitiv.
Abrogarea legii adoptată acum un an Abrogarea legii adoptate acum un an Când un atribut este exprimat prin adjectiv (provenit din participiul verbului a adopta, în acest caz), adjectivul se acordă întotdeauna în gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl determină. În acest caz, legii este în cazul genitiv, deci şi adoptate trebuie declinat în cazul genitiv. Corect este aşadar legea adoptată, dar legii adoptate.
Numai ştiu ce să cred.
Nu mai tu ştii ce s-a întâmplat.
Nu mai ştiu ce să cred.
Numai tu ştii ce s-a întâmplat.
Numai se scrie într-un cuvânt când are sensul de „doar”. Când arată încetarea unei acţiuni, nu mai se scrie separat.

 


Acordul

Acordul” - acest capitol al gramaticii limbii române este atât de amplu şi atât de controversat, încât aproape mi-a fost teamă să îl abordez. Iată de ce, încă de la început îmi cer scuze pentru faptul că este tratat incomplet. Cazuistica este atât de variată încât au fost scrise manuale întregi pe aceată temă. Dau aici doar câteva dintre cele mai întâlnite cazuri în care acordul este pentru mulţi dintre noi… nesigur.

Cele mai multe dezacorduri se produc atunci când subiectul gramatical al propoziţiei este exprimat printr-un substantiv colectiv (majoritate, mulţime, grămadă, grup, echipă), urmat de un determinant la plural.
 
O mulţime de oameni au pierit în războiul din Vietnam.
Majoritatea copiilor africani sunt nefericiţi.
Între subiect şi predicat se realizează exclusiv o potrivire logică sau semantică. În alte cazuri, cu toate că substantivul colectiv e urmat de un atribut substantival la plural, predicatul se pune la singular: 
 
Grupul de turişti a părăsit localitatea.
Stolul de lăcuste a nimicit întregul Egipt.
Când subiectul este exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv, dar care nu are o determinare anume la plural (exprimată ori măcar subînţeleasă), folosirea predicatului la plural este greşită.
De la facerea lumii, omenirea întreagă n-au mai pomenit aşa ceva.
corect este: De la facerea lumii, omenirea întreagă n-a mai pomenit aşa ceva.
Lumea au comentat în fel şi chip.
corect este: Lumea a comentat în fel şi chip.
 
Familia Popescu au sosit de la mare.
corect este: Familia Popescu a sosit de la mare.
(substantivul familie, având formă de singular, ca de altfel şi determinantul care îi urmează, predicatul trebuie să se acorde în număr şi persoană cu subiectul familie, care exprimă, într-adevăr, o colectivitate, însă privită ca un tot unitar)
 
Substantivele epicene cunosc, de asemenea, o situaţie particulară: dacă numele predicativ ori subiectul este exprimat prin substantive epicene, nu avem acord în gen:
 
Cocostârcul ( = masculin) este pasăre(=feminin).
O situaţie asemănătoare se înregistrează în cazul substantivelor de gen comun, de tipul Vasilescu, Ionescu, care nu se acordă cu numele predicativ în gen.
 
Vasilescu este studentă.
Acordul după înţeles cu determinantul unui colectiv este mai des practicat, deoarece indicaţiile sunt mai precise:
 
O serie de unităţi au capacitatea de a forma singure o silabă, alte unităţi nu pot forma o silabă decât atunci când sunt însoţite de o unitate din prima categorie.
Acordul predicatului cu subiectul în calitatea de determninant se face şi când acesta este subînţeles:

Tinerii n-au cunoscut mizeria, încă. Majoritatea, însă, au auzit despre ea din spusele bătrânilor.
 
Acordul predicatului cu un subiectul exprimat printr-un substantiv toponimic pluralia tantum (Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Galaţi, Olteneşti), care este resimţit ca o unitate, poate fi făcut şi la plural (după formă) şi la singular, după înţeles:

Iaşii de acum treisprezece ani rămân în sufletul nostru.

În schimb, toponimele – Apuseni, Carpaţi, Alpi impun acordul la plural, fiind percepute ca nişte colectivităţi:
  
Carpaţii sunt împăduriţi.
Apusenii sunt pitoreşti.
Când un cuvânt nu se acordă cu termenul pe care îl lămureşte ori la care se referă, ci cu altul care se află mai aproape de el, ori se impune mai mult atenţiei vorbitorului, avem de a face cu acord prin atracţie. Acest tip de acord este considerat de majoritatea lingviştilor o „greşeală de acord” , care apare în vorbirea populară şi familiară. Vorbitorul înţelege acordarea diverselor elemente din componenţa predicatului nu cu partea de vorbire subiect, ci cu partea de vorbire mai apropiată de predicat.
Dacă subiectul este la alt număr decât numele predicativ, verbul copulativ ar trebui să se acorde în număr cu subiectul. Numai că acordul se face cu numele predicativ:
Trei sute de lei este o sumă mică.
corect este: Trei sute de lei sunt o sumă mică.
Când verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ decât de subiect, acordul  prin atracţie cu numele predicativ este mai uşor de justificat:

Casa… bărbatul, fata şi animalele… un căţel şi două pisici somnoroase era toată averea femeii.
În propoziţiile cu subiect multiplu (elementele componente având formă de singular), predicatul se află înaintea subiectului, el se acordă cu primul element al subiectului multiplu:
 
E acolo mama, tata, fratele, sunt toţi în cameră.
Controversate sunt şi construcţiile precum în ce privesc banii, în ceea ce privesc problemele, în care verbul “a privi” nu trebuie folosit la plural, deoarece substantivele banii şi problemele sunt complemente, nu subiecte.
Corect este: „în ce priveşte banii”, „în ceea ce priveşte problemele” (cu verbul „a privi” la persoana a III-a singular).
Greşite sunt şi construcţiile: „ce-s cu astea?”, „ce-s cu cărţile alea?”, în care „-s” se foloseşte în locul lui „sunt”. Greşeala rezidă în faptul că verbul „a fi” apare la persoana a III-a plural, în loc de singular.
 
corect este: Ce-i cu astea?
Ce-i cu cărţile astea?
Verbul copulativ se acordă în număr şi în persoană cu numele predicativ imediat următor, nu cu subiectul care îl precedă, care se află la o distanţă mai mică sau mai mare şi care are formă de singular:
 
Averea lui sunt cărţile.
Puterea în care trebuie să aveţi încredere suntem noi.
Omul acela sunt eu.
O problemă cât se poate de discutabilă o reprezintă acordul predicatului cu relativele: cine, care, ce.

Cine ţi-a plăcut mai mult dintre actori?
Cine şi ce selectează singularul verbului predicativ, câţi, câte selectează pluralul, iar care admite ambele forme de număr.
 
Cine m-a căutat?
Vreau să ştiu care au asigurare ING.
Care a venit?
Cine au dărâmat Troia?
Când subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv de tipul echipaj, familie, grup la numărul singular singurul acord corect este cel formal, cu predicatul la singular, normele limbii literare respingând categoric acordul după înţeles la plural.
 
Echipajul s-au  pregatit.
corect este: Echipajul s-a pregătit.
 
Familia se vor aduna.
corect este: Familia se va aduna.
 
Când subiectul la singular este un substantiv care exprima o cantitate (multime, majoritate, parte, jumatate, etc), cu sau fără un atribut la plural, acordul formal este concurat de alte tipuri de acord; în construcţiile fără atribut la plural acordul după înţeles, combinat cu acordul prin atracţie, se răspândeşte tot mai mult, având perspectiva să devină chiar normă.
Se spune:
 
O multime de copii a/au venit.
Majoritatea elevilor va/vor pleca.
Grupul este un monolit, el (ca entitate) face acţiunea, deci acordul se face cu grupul.
Majoritatea ne spune mai degrabă care/câţi dintre oameni fac acea acţiune.
 
Majoritatea problemelor sunt importante. (Nu majoritatea este importantă, ci problemele în mod individual.)
Majoritatea copiilor sunt blonzi. (NU – Majoritatea copiilor este blondă.)Este corect:
Majoritatea decide. (pentru că aici majoritatea reprezintă o masă care acţionează ca un tot)

 


Ştiaţi că…?

Ştiaţi că:
  • În limba română există un singur cuvânt care conţine 5 (cinci) consoane consecutiv? Este 18 (oPTSPRezece)
  • Cel mai lung cuvânt din DEX are 25 de litere şi este: ELECTROGLOTOSPECTROGRAFIE. Sunt şi alte cuvinte mai lungi, şi anume termeni medicali sau din chimie: DIFOSFOPIRIDINNUCLEOTIDPIROFOSFATAZa (36 de litere)…
  • Singurele cacofonii acceptate în limba română sunt: Ion Luca Caragiale, tactica cavalerească, biserica catolică, epoca capitalistă, Banca Comercială, Banca Carpatica…
  • Cnofrom uuni stduiu al ueni uinvresttiai elgenze, nu cntozeaa in ce odrnie se alfa lirteele itnr-un cuvant, signruul lcuru ipmotarnt e ca pirma si utlima lierta sa fie la lcuol lor. Rsetul potae fi o vrzaa colmpeta si tot o vei ptuea ctii fraa prboelme. Atsa e din cuzaa ca nu ciitm feicrae lteira, ci cvanutul ca un irtneg…

 


Conjugarea verbului “a şti”

Infinitiv: a şti 
gerunziu – ştiind
participiu, supin – ştiut
 
  INDICATIV
  prezent imperfect perf. simplu perf. compus
eu ştiu ştiam ştiui am ştiut
tu ştii ştiai ştiuşi ai ştiut
el/ea ştie ştia ştiu a ştiut
noi ştim ştiam ştiurăm am ştiut
voi ştiţi ştiaţi ştiurăţi aţi ştiut
ei/ele ştiu ştiau ştiură au ştiut
         
  m.m.c.p. viitor viitor anterior  viitor II
eu ştiusem voi şti voi fi ştiut o să ştiu
tu ştiuseşi vei şti vei fi ştiut o să ştii
el/ea ştiuse va şti va fi ştiut o să ştie
noi ştiuserăm vom şti vom fi ştiut o să ştim
voi ştiuserăţi veţi şti veţi fi ştiut o să ştiţi
ei/ele ştiuseră vor şti vor fi ştiut o să ştie
         
  viitor popular Prezumtiv Conjunctiv
prezent perfect
eu oi şti oi fi ştiind să ştiu să fi ştiut
tu îi şti îi fi ştiind să ştii să fi ştiut
el/ea o şti o fi ştiind să ştie să fi ştiut
noi om şti om fi ştiind să ştim să fi ştiut
voi îţi şti îţi fi ştiind să ştiţi să fi ştiut
ei/ele or şti or fi ştiind să ştie să fi ştiut
         
  CONDIŢIONAL IMPERATIV
  prezent perfect  
eu aş şti  aş fi ştiut    
tu ai şti  ai fi ştiut  ştii!  
el/ea ar şti ar fi ştiut    
noi am şti am fi ştiut    
voi aţi şti aţi fi ştiut  ştiţi!  
ei/ele ar şti ar fi ştiut    

 


Fonetica (2)

Reguli fonetice
Se scrie
Se citeşte
Exemplu:
Forma greşită
- î, nu â, în poziţie iniţială sau finală, în toate cuvintele şi în poziţie mediană, în cazul cuvintelor compuse prin contopire şi prin derivare
- scrierea cu î în poziţie mediană,în loc de â este admisă în numele proprii de familie, după dorinţa purtătorilor
 
început, încântare, vârî, coborî, bineînţeles, neînceput
ânceput, âncântare, vârâ, bineânţeles, neânceput
uu
u
ambiguu, continuu,  superfluu, perpetuu
ambigu, continu
nu se scrie u, ci o
 o
articol, ridicol, adaos, batjocori
articul, ridicul, adaus
a-e,nu aie
a-e,nu aie
aeroport, aerian
aieroport, aierian
hiatul e-a rostit în două silabe, nu diftongul ea
 
boreal, cereale, ideal, crea, creaţie, agrea, impermeabil
creia, creiaţie, agreia,impermeiabil
e-e, nu eie
e-e, nu eie
alee, licee, agreez, creez
aleie, liceie, creiez
 
 
familie, istorie, vie
familiie, istoriie, viie
cu i-a, nu cu iia sau iea
 
familia, rochia, istoria
familiia, familea, rochiia, rochiea, istoriia, istoriea
i-i, nu i
i-i, nu i
fiinţă, ştiinţă, conştiinţă, fiindcă, fiică
ştinţă, conştinţă, findcă, fică
 
 
cunoştinţă
cunoştiinţă
o-e, nu oie
o-e, nu oie
poet, poezie, poem
poiet, poiezie, poiem
o-o, nu o
o-o, nu o
zootehnie, alcool, cooperaţie, zoologie, coopta
zotehnie, alcol, coperaţie, zologie, copta
u-e, nu uie
u-e, nu uie
duel, perpetuez, duet
duiet, perpetuiez
âi, nu â
âi, nu â
câine, pâine, mâine
câne, pâne, mâne
ea, nu ia după consoană
ea
acea,  aceasta, cea, ceai, ceartă, deal, ţeavă
ciai, dial,ţiavă
După b, p, m, f, v se scrie şi se pronunţă ia, nu ea atunci când diftongul alternează cu ie
ia
biată -biet, piardă -pierde, amiază -amiezi, viaţă -vieţi
 
ia, nu ia, după ch, gh  atunci când există forme alternante cu e
ia
blochează -blochez, cheamă -chem, cheag -închega
chiag, chiamă
ia, nu ea, după ch, gh când nu există forme alternante
ia
chiar, ghiaur
chear, gheaur
ea, nu a, după ş, j în cuvintele formate cu sufixele –eală, -ean, -eaţă
ea
greşeală, oblojeală, orăşean, clujean
greşală, orăşan
ea
ea
alee –aleea, tăcere –tăcerea, bade –badea, nene –nenea
 
ea, nu ia
ea, nu ia
lunea, marţea, miercurea, vinerea – excepţie – joia
 
ia, nu ea
ia, nu ea
grăiam, trebuia
grăeam, trebueam
ia, nu ea
ia, nu ea
croiască -croiesc, alcătuiască -alcătuiesc
 
ia
ia
aceia, aceştia, atâţia
 
ie, nu e la început de cuvânt sau la începutul unei silabe care urmează după o vocală
ie, nu e
ied, ieftin, iepure, ieşire, baie, băieţi, claie, cuie, femeie, ploaie, proiect, voie, trebuie
 
e
e
erou, idee, epopee, ecou, efemer, epic, epocă, efect, educaţie, elegie
ierou,ideie, epopeie, iecou, iefemer, iepic, iepocă, iefect, ieducaţie
ie, nu e
ie, nu e
miei, miercuri, piept, pierde
mei,mercuri, pept, perde
io, nu eo
io, nu eo
chioşc, ciorchine, ghiol, ghiotură
 
oa, nu ua
oa, nu ua
foarte, cot –coate, moară -mori, poartă -porţi
 
eoa, nu ioa
eoa, nu ioa
leoarcă
lioarcă
eau, nu iau
eau, nu iau
beau, şleau, vreau
 
iau, nu eau
iau, nu eau
miau, iau, suiau, tăiau
 
iai, nu eai
iai, nu eai
îndoiai, suiai, tăiai
 
b, nu v, în numele lunilor
b
februarie,septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie
fevruarie, septemvrie,
c
č
aprecia, cifră, cilindru, ciment, viciu
apreţia,ţifră, viţiu
înainte de l, m, ns, nu z
s
căsnicie, desluşi, smântână, trosni
 
s, nu z
s, nu z
fantasmă, plasmă, pleonasm, sarcasm, prismă, evuloţionism, sofism, chermesă, chintesenţă, premisă, sisiune
fantazmă, plazmă, evoluţionizm, sofizm, chermeză, chintezenţă, premiză, seziune
z nu s
z
senzorial, senzaţie, senzual
 
s, nu ş
s, nu ş
scenă, deschis, stofă
deşchis, şcenă, ştofă
ş, nu j
ş, nu j
obişnuit, paşnic, veşnic
obijnuit, pajnic, vejnic
x
cs
expediţie, excursie, explozie
 
x
gz
examen, exemplu, exact
 
înainte de b, d, g, v  – z, nu s
z
azvârli, brazdă, zbor, război
excepţii: aisberg, galsvand, jurisdicţie
 asvârli, răsboi
înainte de l, m, n –    z, nu s
z
gleznă, cizmă, zmeu
 
înainte de b, d, g, l, m, n, r, v şi înainte de vocale se scrie şi se pronunţă dez-
dez
dezbatere, dezdoi, dezgropa, dezlega, dezmierda, deznoda, dezrădăcina, dezveli, dezarma, dezumfla
 desbatere, desgropa, desmierda
primul c notează sunetul k, iar al doilea notează sunetul č
 
accelera, accent
 
nn în derivatele formate cu prefixul în- când cuvintele de bază încep cu în
nn
înnoda, înnopta, înnoi
 înoda, înoi
n
n
îneca, înota, înalt, înainte
înneca, înnopta, înnalt, înnainte
rr în cuvintele formate cu prefixul inter
rr
interregn, interregional
 
ss în cuvintele derivate cu prefixul trans
ss
transsiberian, transsaharian
 

 


Fonetica

Sunetul este cea mai mică unitate fonologică (cu care operează fonetica).
Litera este semnul grafic al sunetului.
corespondenţa sunet-literă
   ex.: mamă       4 litere   
                                4 sunete
Alfabetul este totalitatea literelor dintr-o limbă aşezate într-o anumită ordine.
- alfabetul este format din 31 de litere: a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z.
 
Ortografia actuală foloseşte 41 de grafeme:
31 grafeme simple (alfabetul)
10 complexe: ce, ci, ge, gi, ch, che, chi, gh, ghe, ghi
Clasificarea sunetelor                                                       
           ¤ Vocale [V] –7: a, ă, â, e, i, o, u.   
           ¤ Semivocale [S] –4: e, i, o, u.
           ¤ Consoane [C] -23: b, c, d, f, g, h, j, k, l, m, n, p, q, r, s, ş, t, ţ, v, w, x, y, z.
 
Grupurile de sunete
         Diftong [V+S] – un grup de două sunete rostit într-o singură silabă.
      ex.: soa-re, oa-meni, coar-dă, iu-te, mie-u-nat.
         Triftong [S+V+S] – un grup de trei sunete rostit într-o singură silabă.
      ex.: le-oai-că, cioa-ră, Ioa-na.
         Hiat [V+V] – un grup de două sunete rostit în silabe diferite.
      ex.: i-e, po-e-zi-e     
SILABA este un sunet sau un grup de sunete care conţine obligatoriu o vocală şi se rosteşte printr-o singură deschidere a gurii (un singur efort respirator).
Cuvintele monosilabice sunt cuvinte formate dintr-o singură silabă: ac, mei, ceas, sfânt, ceai, arc, nor…
Cuvintele plurisilabice sunt cuvinte formate din două sau mai multe silabe: soare, rubrică, ambulanţă, ambarcaţiune… 
 
ACCENTUL – pronunţarea intensă a unui sunet (vocală) dintr-un cuvânt.
- accentul se pune de la dreapta la stânga.
În limba română accentul este liber - silabele se numără de la dreapta la stânga.
 
În afară de litere, ortografia se bazează şi pe anumite semne auxiliare , numite semne ortografice. Acestea sunt :      
o        pauza albă (blancul);
o        cratima
o        apostroful
o        bara
o        linia de pauză
 
Tot semne ortografice sunt şi aşa numitele semne diacritice
       
o        accentul circumflex ( la „â” şi „î” )
o        sedila ( la „ţ” şi „ş” )
o        semnul scurtimii ( la „ă” )
 
Reguli de despărţire a cuvintelor în silabe
             Regula I
- o consoană între două, despărţirea se face înaintea consoanei.
             ma-mă
 - excepţie fac grupurile de litere: che; chi; ghe; ghi.
            Regula II
- două consoane între două vocale, despărţirea se face între două consoane.
            car-te
            meş-ter
            peş-te
            fes-tă
           es-te
            Excepţie la regula II
  - în cazul în care prima consoană este una din literele: f, g, h, p, b, t sau v; iar a doua consoană: l sau r;
             a-cru 
            Regula III
 - trei sau mai multe consoane între două vocale, despărţirea se face după prima consoană.
                    pen-tru
            Excepţie la regula III
  - în cazul în care grupul de consoane este: lpt, npt, ncş, nct, ncţ, rct, rtf, stm sau ndv; atunci despărţirea se face după a doua consoană.
             Regula IV
- două vocale care se rostesc în silabe diferite
                   fi-in-ţa
             Regula V
- o vocală urmată de diftong sau de triftong, despărţirea se face înaintea grupurilor de sunete.
         o-uă
             Regula VI
- cuvintele derivate cu prefix şi/sau sufix se despart în silabe ţinând seama de acestea.
                 in- u-man
             Regula VII
            drept-unghi
 
Cuvinte OMOFONE          
- sunt cuvintele care se aud la fel şi se scriu diferit
                   neam         (rudă)
                   ne-am       (ortogramă)
 
Cuvinte OMOGRAFE
 - sunt cuvinte care se scriu la fel şi se pronunţă diferit datorită accentului.
                  torturi – (prăjituri)
                  torturi – (pedepse – chinuri)

 


Conjugarea verbului “a plăcea”

Cea mai frecventă greşeală: folosirea formei “a place”
 
Infinitiv:  a plăcea
Gerunziu   : plăcând
Participiu: plăcut
prezent
eu plac
tu placi
el/ea place
noi plăcem
voi plăceţi
ei/ele plac
perfect compus
eu am plăcut
tu ai plăcut
el/ea a plăcut
noi am plăcut
voi aţi plăcut
ei/ele au plăcut
viitor I
eu voi plăcea
tu vei plăcea
el/ea va plăcea
noi vom plăcea
voi veţi plăcea
ei vor plăcea
viitor II
eu voi fi plăcut
tu vei fi plăcut
el/ea va fi plăcut
noi vom fi plăcut
voi veţi fi plăcut
ei/ele vor fi plăcut
Imperfect
eu plăceam
tu plăceai
el/ea plăcea
noi plăceam
voi plăceaţi
ei/ele plăceau
perfect
eu plăcusem
tu plăcuseşi
el/ea plăcuse
noi plăcuserăm
voi plăcuserăţi
ei/ele plăcuseră
perfect simplu
eu plăcui
tu plăcuşi
el/ea plăcu
noi plăcurăm
voi plăcurăţi
ei/ele plăcură
viitor (popular)
o să plac (eu)
o să placi (tu)
o să placă (el/ea)
o să plăcem (noi)
o să plăceţi (voi)
o să placă (ei/ele)
viitor II (popular)
am să fi plăcut (eu)
ai să fi plăcut (tu)
are să fi plăcut (el/ea)
avem să fi plăcut (noi)
aveţi să fi plăcut (voi)
au să fi plăcut (ei/ele)
viitor III (popular)
oi plăcea (eu)
îi plăcea (tu)
o plăcea (el/ea)
om plăcea (noi)
îţi plăcea (voi)
or plăcea (ei)
subjonctiv
prezent
plac (eu)
placi (tu)
placă (el/ea)
plăcem (noi)
plăceţi (voi)
placă (ei/ele)
subjonctiv
trecut
fi plăcut (eu)
fi plăcut (tu)
fi plăcut (el/ea)
fi plăcut (noi)
fi plăcut (voi)
fi plăcut (ei/ele)
condiţional
prezent
eu aş plăcea
tu ai plăcea
el/ea ar plăcea
noi am plăcea
voi aţi plăcea
ei/ele ar plăcea
condiţional
perfect
eu aş fi plăcut
tu ai fi plăcut
el ar fi plăcut
noi am fi plăcut
voi aţi fi plăcut
ei/ele ar fi plăcut
imperativ
place (tu)
plăceţi (voi)
 

 


Cuvinte scrise sau pronunţate greşit

Greşit Corect
transversa - tranversa traversa
sucint succint
eloncvent-elongvent elocvent
preşedenţie preşedinţie
fregvent frecvent
secment segment
cunoştiinţă cunoştinţă
(două) ridichii două ridichi
(culoarea) ridichii culoarea ridichiei
noştrii noştri
voştrii voştri
mi-ar place mi-ar plăcea
genuchi genunchi
delicvent delincvent
oprobiu oprobriu
frustare frustrare
intinerar itinerar
repercursiune repercusiune
creem creăm
crează creează
mingie minge
mingii mingi
ca şi („în calitate de”) ca
vroiam voiam
vroiai voiai
vroia voia
genoflexiune genuflexiune

de asemenea (şi, din păcate, lista rămâne deschisă):

vereghetă verighetă
piaptăn pieptene – pieptăn
ghiuvetă chiuvetă
greşală greşeală

 


Al/a/ai/ale cui?

Regula de construcţie este acordul „în cruce”: al / a / ai / ale se acordă cu obiectul (cartea / cărţile), iar cărui / cărei / căror se acordă cu posesorul (elevul / eleva).
 
Elevul a cărui carte.
Eleva a cărei carte.
Elevul ale cărui cărţi.
Eleva ale cărei cărţi.
Elevii a căror carte.
Elevele a căror carte.
Elevii ale căror cărţi.
Elevele ale căror cărţi.

 

Elevul al cărui frate.
Eleva al cărei frate.
Elevul ai cărui fraţi.
Eleva ai cărei fraţi.
Elevii al căror frate.
Elevele al căror frate.
Elevii ai căror fraţi.
Elevele ai căror fraţi.

 


Verbul “a fi”

Cea mai frecventă greşeală este folosirea defectuoasă a terminaţiilor “i” sau “ii”
 a fi este un verb auxiliar, neregulat şi de modalitate
 gerunziu – fiind
participiu, supin – fost
 
 
INDICATIV
 
prezent
imperfect
perf. simplu
perf. compus
eu
sunt
eram
fusei
am fost
tu
eşti
erai
fuseşi
ai fost
el/ea
este
era
fuse
a fost
noi
suntem
eram
fuserăm
am fost
voi
sunteţi
eraţi
fuserăţi
aţi fost
ei/ele
sunt
erau
fuseră
au fost
 
 
 
 
 
 
m.m.c.p.
viitor
viitor anterior
 viitor II
eu
fusesem
voi fi
voi fi fost
o să fiu
tu
fuseseşi
vei fi
vei fi fost
 o să fii
el/ea
fusese
va fi
va fi fost
 o să fie
noi
fuseserăm
vom fi
vom fi fost
 o să fim
voi
fuseserăţi
veţi fi
veţi fi fost
 o să fiţi
ei/ele
fuseseră
vor fi
vor fi fost
 o să fie
 
 
 
 
 
 
viitor popular
Prezumtiv
Conjunctiv
prezent
perfect
eu
oi fi
oi fi fiind
să fiu
să fi fost
tu
îi fi
îi fi fiind
să fii
să fi fost
el/ea
o fi
o fi fiind
să fie
să fi fost
noi
om fi
om fi fiind
să fim
să fi fost
voi
îţi fi
îţi fi fiind
să fiţi
să fi fost
ei/ele
or fi
or fi fiind
să fie
să fi fost
 
 
 
 
 
 
CONDIŢIONAL
IMPERATIV
 
prezent
perfect
afirmativ
negativ
eu
aş fi
 aş fi fost
 
 
tu
 ai fi
 ai fi fost
 fii!
 nu fi!
el/ea
ar fi
ar fi fost
 
 
noi
am fi
am fi fost
 
 
voi
aţi fi
aţi fi fost
 fiţi!
 nu fiţi!
ei/ele
ar fi
ar fi fost
 
 

 


"Din cauza” sau “datorită”

Diferenţa dintre “din cauza” şi “datorită” este următoarea:
 
Din punctul de vedere al celui care vorbeşte, “datorită” trebuie să fie legat de un efect favorabil, plăcut, convenabil, în timp ce “din cauză”, de unul negativ, nemulţumitor, defavorabil.
 
Exemple:
Din cauza căldurii am suferit toată vara.
Blogul are succes datorită talentului lui.
 
 
“din cauza”  poate fi înlocuit) cu “din pricina”.
“datorită” poate fi înlocuit  prin “graţie” sau “mulţumită”.
 
Există şi situaţii când diferenţa dintre cele două posibilităţi dispare. E vorba de acele împrejurări, de acele enunţuri în care subiectivitatea celui care vorbeşte nu are nici un amestec, acelea în care este exclusă logic vreo participare sufletească. Într-o asemenea postură se află adevărurile ştiinţifice: “Din cauza atracţiei universale descoperite de Newton, corpurile cereşti au orbite previzibile” sau “Datorită atracţiei universale, corpurile cereşti au orbite previzibile” – este exact acelaşi lucru. Sau: Apa se evaporă datorită căldurii / Apa se evaporă din cauza căldurii – cele două propoziţii sunt în mod egal corecte. 
În concluzie: dacă efectul, rezultatul este din punctul nostru de vedere unul BUN, vom folosi “datorită”; dacă este unul RĂU, vom folosi “din cauza”.

 


"Numai” sau “decât”?

Numai se foloseşte în construcţii afirmative, iar decât se foloseşte în construcţii negative.

Exemple:

Eu am numai un copil.
Nu am decât două zile la dispoziţie.
 
Este greşită formularea: Eu am decât un copil.

 


"Care” sau “pe care”

CORECT
GREŞIT
EXPLICAŢIE
Filmul pe care l-am văzut.
Filmul care l-am văzut.
Avem de-a face cu propoziţii subordonate: „pe care l-am văzut”, „pe care am iubit-o”.
„Pe care” este complement direct, arătând asupra cui se efectuează acţiunea: Pe cine am văzut? Pe el, pe film. Pe cine am iubit? Pe ea, pe fată. Complementul direct este în cazul acuzativ, de aceea este nevoie şi de prepoziţia pe.
Fata pe care am iubit-o.
Fata care am iubit-o.
Filmul care mi-a plăcut.
 
„Care” este subiect, arătând cine face acţiunea: Cine mi-a plăcut? filmul. Cine m-a iubit? fata. Subiectul este în cazul nominativ, de aceea nu este nevoie de prepoziţia pe.

 


Pronumele de întărire

Singurele forme corecte ale pronumelui de întărire sunt următoarele:
 
Masculin
Eu însumi
Tu însuţi
El însuşi
Noi înşine
Voi înşivă
Ei înşişi
 
* * *
 
Feminin
Eu însămi
Tu însăţi
Ea însăşi
Noi însene
Voi însevă
Ele înseşi (însele)
 

Incorectă a lui “â”

CORECT
GREŞIT
EXPLICAŢIE
înger
ânger
Se foloseşte î, nu â, la începutul cuvântului, la sfârşitul cuvântului şi în cuvintele formate cu prefix dacă î este prima literă din rădăcină. Participiul şi gerunziul verbelor nu fac excepţie: dacă participiul se formează cu -ât sau dacă gerunziul se formează cu -ând, folosim â.
 
a hotărî
a hotărâ
reîntregire
reântregire
hotărât
hotărît
hotărând
hotărînd

 


Verbul “a trebui”

Cea mai frecventă greşeală întâlnită: “ar trebuii să fim mai atenţi”…

A TREBUI este un verb impersonal, conjugarea a IV-a
 
-infinitiv:
-          prezent – a trebui
-          perfect – ar fi trebuit
 
- gerunziu – trebuind
- participiu şi supin – trebuit
 
 
INDICATIV
 
prezent
imperfect
perf. simplu
perf. compus
eu
-
-
 -
tu
-
-
 -
el/ea
trebuie
trebuia
trebui
a trebuit
noi
-
-
 -
 -
voi
-
-
 -
 -
ei/ele
trebuie / trebuiesc
trebuiau
trebuiră
au trebuit
 
 
 
 
 
 
m.m.c.p.
viitor
viitor anterior
 
eu
-
 -
 
tu
-
 -
 
el/ea
trebuise
va trebui
va fi trebuit
 
noi
-
 -
 
voi
-
 -
 
ei/ele
trebuiseră
vor trebui
vor fi trebuit
 
 
 
 
 
 
 
CONJUNCTIV
PREZUMTIV
 
prezent
perfect
prezent
perfect
eu
-
-
-
 
tu
-
-
-
-
el/ea
să trebuiască
să fi trebuit
va fi trebuind
va fi trebuit
noi
-
-
-
-
voi
-
-
-
-
ei/ele
să trebuiască
să fi trebuit
vor fi trebuind
vor fi trebuit
 
 
 
 
 
 
COND. OPTATIV
INFINITIV
 
prezent
perfect
prezent
perfect
eu
 
 
 
 
tu
 
 
 
 
el/ea
ar trebui
ar fi trebuit
 
 
noi
 
 
 
 
voi
 
 
 
 
ei/ele
ar trebui
ar fi trebuit
 
 
 
 
 
 
 

 


Verbul “a veni”

Cea mai frecventă greşeală întâlnită: “aş venii pe la tine”…

A veni este un verb conjugarea a IV-a: -i,i: “a veni”, (ca şi “a primi”, “a iubi”, “a şti”)

ATENŢIE!

 ”vi” este un pronume reflexiv şi în nici un caz un verb: ex. când folosim “vi”:
1. Când vi se pare gramatica grea….
2. Când vi se vor deschide ochii…
3. Vi se pare ciudat?
4. Când vi s-a spus aşa?

  Mai există şi “vii“  – adjectiv – antonimul lui “morţi” şi omonim cu “vii“(podgorii).

Conjugarea verbului “a veni”
  
Infinitiv:  a veni
Gerunziu   : venind
Participiuvenit
Imperativ: vino (tu) – veniţi (voi)

 

prezent
eu vin
tu vii
el/ea vine
noi venim
voi veniţi
ei/ele vin
perfect
eu venisem
tu veniseşi
el/ea venise
noi veniserăm
voi veniserăţi
ei/ele veniseră
perfect compus
eu am venit
tu ai venit
el/ea a venit
noi am venit
voi aţi venit
ei/ele au venit
perfect simplu
eu venii
tu venişi
el/ea veni
noi venirăm
voi venirăţi
ei/ele veniră
 
viitor
 
eu voi veni
tu vei veni
el va veni
noi vom veni
voi veţi veni
ei vor veni
viitor
 
eu voi fi venit
tu vei fi venit
el va fi venit
noi vom fi venit
voi veţi fi venit
ei vor fi venit
viitor
 
eu o să vin
tu o să vii
el o să vină
noi o să venim
voi o să veniţi
ei o să vină
viitor
 
eu am să fi venit
tu ai să fi venit
el are să fi venit
noi avem să fi venit
voi aveţi să fi venit
ei au să fi venit
viitor
 
 
eu oi veni
tu îi veni
el o veni
noi om veni
voi îţi veni
ei or veni
imperfect
 
 
eu veneam
tu veneai
el/ea venea
noi veneam
voi veneaţi
ei/ele veneau
condiţional
prezent
 
eu aş veni
tu ai veni
el/ea ar veni
noi am veni
voi aţi veni
ei/ele ar veni
condiţional
optativ
 
eu aş fi venit
tu ai fi venit
el ar fi venit
noi am fi venit
voi aţi fi venit
ei ar fi venit