Studiu (Text)

Pe parcursul istoriei îndelungate oamenii au căutat răspunsul la întrebările fundamentale despre viaţă şi univers. Însă până acum nu s-a găsit un răspuns satisfăcător la aceste întrebări, din motiv că nimeni nu a înţeles principiul fundamental care a stat la baza creării omului şi a universului. Pentru a trata corect această temă, nu este suficient să examinăm numai realitatea rezultantă. Întrebarea fundamentală ţine de realitatea cauzală. Problemele ce privesc viaţa umană şi universul nu pot fi rezolvate fără a înţelege mai întâi natura lui Dumnezeu. Capitolul de faţă, întitulat Principiul creaţiei, abordează pe larg aceste întrebări.

Secţiunea 1. Dualitatea caracteristicilor lui Dumnezeu şi Universul Creat
Secţiunea 2. Forţa primă universală, acţiunea de dare şi primire, şi fundamentul celor patru poziţii
Secţiunea 3. Scopul Creaţiei
Secţiunea 4. Valoarea originară a creaţiei
Secţiunea 5. Procesul creării universului şi perioada de dezvoltare a lui
Secţiunea 6. Lumea substanţială imaterială şi lumea substanţială materială centrate pe om

Toţi oamenii posedă sufletul originar, care tinde să alunge răul şi să urmărească binele. Cu toate acestea, toţi oamenii, fără să-şi dea seama, sunt conduşi de forţele răului, lăsând la o parte binele dorit de sufletul originar şi săvârşind fapte rele pe care nu doresc să le săvârşească. Astfel, sub această influenţă a răului continuă istoria păcatului. În creştinism stăpânul acestei forţe a răului este numit Satan. Omul nu a putut lichida această influenţă a răului din motiv că nu cunoaşte identitatea lui Satan şi modul în care acesta a apărut.

Prin urmare, pentru a putea curăţa istoria păcatului, eradicând rădăcinile răului şi a stabili istoria binelui, omul trebuie să afle mai întâi motivul pentru care Satan a devenit astfel, cum a avut loc aceasta şi care sunt consecinţele.

Pentru a clarifica problemele sus-numite, trebuie să cunoaştem detaliat despre căderea în păcat.

Secţiunea 1. Rădăcina răului
Secţiunea 2. Imboldul şi procesul căderii
Secţiunea 3. Puterea iubirii, puterea Principiului şi porunca lui Dumnezeu
Secţiunea 4. Consecinţele căderii omului
Secţiunea 5. Libertatea şi căderea omului
Secţiunea 6. Motivul pentru care Dumnezeu nu a intervenit în căderea primilor strămoşi ai omenirii

Am trăit până-n prezent fără a cunoaşte originea istoriei, direcţia în care se îndreaptă aceasta. Prin urmare, nu cunoaştem nici ceea ce ţine de ultimele zile ale istoriei omenirii.

Cu privire la sfârşitul lumii, mulţi dintre credincioşii creştini cred cuvânt cu cuvânt în ceea ce este scris în Biblie: „Cerurile, luând foc, se vor nimici” (II Petru 3:12); „soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer” (Mat. 24:29); „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreuna cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tes. 4:16-17).

Pentru credincioşii creştini una dintre cele mai importante întrebări, care trebuie elucidată, este dacă aceste evenimente vor avea loc întocmai cum este scris în Biblie sau aceste versete simbolizează ceva, la fel ca alte versete biblice. Pentru a lămuri această problemă, trebuie să înţelegem mai întâi problemele fundamentale care ţin de scopul lui Dumnezeu pentru creaţie, semnificaţia căderii omului şi scopul providenţei de salvare.

Secţiunea 1. Împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru creaţie şi căderea omului
Secţiunea 2. Lucrarea lui Dumnezeu de salvare
Secţiunea 3. Ultimele Zile
Secţiunea 4. Ultimele Zile şi zilele noastre
Secţiunea 5. Ultimele Zile, noul adevăr şi atitudinea noastră

Cuvântul Mesia înseamnă în limba ebraică „cel uns”, semnificând descendenţa regească. Poporul ales al lui Israel credea în Cuvântul lui Dumnezeu revelat prin intermediul profeţilor, care le-au promis că Dumnezeu le va trimite un rege şi salvator. În aceasta consta aşteptarea lor mesianică. Dumnezeu l-a trimis pe Mesia în persoana lui Isus Hristos. „Hristos” este cuvântul grec care îl desemnează pe Mesia.

Mesia vine să împlinească scopul lucrării Domnului de salvare a oamenilor. Fiinţele umane au nevoie de salvare din cauza căderii. Astfel, înainte de a limpezi însemnătatea salvării, trebuie să înţelegem mai întâi problema căderii. Mai mult, din moment ce căderea implică eşecul oamenilor de a împlini scopul creaţiei, înainte de a clarifica semnificaţia căderii, trebuie să înţelegem scopul creaţiei.

Scopul lui Dumnezeu pentru creaţie urma să fie împlinit în momentul stabilirii Împărăţiei Cerurilor pe pământ. Cu toate acestea, din cauza căderii umane, în locul Împărăţiei Domnului, noi am creat iadul pe pământ. Din momentul căderii, Dumnezeu a încercat de nenumărate ori să restaureze Împărăţia prin intermediul providenţei Sale. Fiind istoria providenţei de restaurare, scopul principal al istoriei umane este de a stabili Împărăţia Cerurilor pe pământ (Eshatologia 1-2).

Secţiunea 1. Salvarea prin intermediul crucii
Secţiunea 2. Cea de-a doua venire a lui Ilie şi Ioan Botezătorul

Dacă ar fi să credem în mod literal profeţiile Sfintei Scripturi, ar trebui să ne aşteptăm ca în momentul în care Isus va veni din nou, sfinţii să învie în carne şi oase. Corpurile lor, îngropate în pământ şi descompuse complet, vor fi complet redate stării lor originare (I Tes. 4:16, Mat. 27:52). Pe de o parte, aceste profeţii reprezintă cuvântul lui Dumnezeu şi, ca oameni ai credinţei, noi trebuie să le acceptăm. Pe de altă parte, datorită nivelului cunoştinţelor din timpurile moderne, ele par iraţionale. Acest lucru aduce o mare confuzie asupra credinţei creştine. Prin urmare, este foarte important ca noi să elucidăm adevăratul sens al învierii.

Secţiunea 1. Învierea
Secţiunea 2. Providenţa învierii
Secţiunea 3. Unificarea religiilor prin intermediul învierii prin revenire

Controversele teologice privind predestinarea au provocat o mare confuzie în vieţile religioase ale multor oameni. Să începem prin a examina sursa acestei confuzii.

În Biblie găsim numeroase pasaje a căror interpretare presupune că totul în viaţa unui om – prosperitate şi declin, fericire şi nenorocire, salvare şi condamnare, precum şi înflorirea şi căderea naţiunilor – se petrec exact după cum este predestinat de către Dumnezeu. De exemplu, Sf. Pavel a scris:

„Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi i-a şi proslăvit.” – Romani 8:30

„Căci El a zis lui Moise: "Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur." Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” – Romani 9:15-16

„Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” – Romani 9:21

De asemenea, este scris că de atunci de când se aflau încă în pântecul mamei lor, Dumnezeu l-a iubit pe Iacov şi l-a urât pe Isav şi le-a anunţat destinul, spunând că „cel mai mare va fi rob celui mai mic”. Astfel, există suficiente temeiuri pentru a justifica doctrina predestinării absolute a lui Dumnezeu.

Însă, putem găsi, de asemenea, în Biblie destule dovezi pentru a combate doctrina predestinării absolute. De exemplu, Dumnezeu a avertizat primii strămoşi ai omenirii să nu mănânce din fruct, pentru a preveni căderea lor. Căderea omului, precum putem deduce de aici, nu a fost rezultatul predestinării lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, rezultatul nesupunerii oamenilor poruncii lui Dumnezeu. Iarăşi citim: „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit în inima Lui.” Dacă Dumnezeu a predestinat căderea umană, El nu ar fi avut nici un motiv să sufere de pe urma oamenilor decăzuţi, care acţionau conform predestinării Sale. Mai mult ca atât, în Evanghelia lui Ioan scrie că oricine crede în Hristos nu va pieri, ci va avea viaţă veşnică, ceea ce înseamnă că nimănui nu-i sunt predestinate suferinţe.

Doctrina despre aceea că rezultatul acţiunilor omului este determinat nu de predestinarea lui Dumnezeu, ci de eforturile omului însuşi, este susţinută de binecunoscutul verset biblic: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.” Dacă fiecare acţiune umană ar avea în final rezultatul predestinat de Dumnezeu, atunci de ce Isus sublinia importanţa efortului uman? Biblia ne învaţă să ne rugăm pentru fraţii noştri bolnavi, sugerând că boala şi sănătatea nu depind în întregime numai de predestinarea lui Dumnezeu. Dacă totul ar fi fost determinat de către un destin inevitabil, predestinat de Dumnezeu, atunci toate rugăciunile noastre nu ar ajuta la nimic.

Deoarece Dumnezeu este absolut, ne-am putea aştepta că predestinările Lui sunt la fel absolute şi nu mai pot fi schimbate prin eforturile umane. Prin urmare, dacă acceptăm doctrina tradiţională că toate lucrurile sunt predestinate în mod absolut de Dumnezeu, atunci trebuie să concluzionăm că nici un efort al omului, inclusiv rugăciunea, predica sau acţiunile de caritate, nu pot influenţa în nici un fel providenţa lui Dumnezeu de restaurare. Orice alt efort dincolo de desfăşurarea firească a evenimentelor ar fi complet inutil.

Deoarece în Biblie există numeroase pasaje pentru a argumenta oricare din aceste două doctrine opuse, controversa privind subiectul predestinării a fost inevitabilă. Cum poate Principiul rezolva această problemă? Vom trata problema predestinării, analizând-o în câteva teme.

Secţiunea 1. Predestinarea Voinţei lui Dumnezeu
Secţiunea 2. Predestinarea modului de îndeplinire a Voinţei lui Dumnezeu
Secţiunea 3. Predestinarea cu privire la oameni
Secţiunea 4. Elucidarea versetelor biblice care susţin doctrina predestinării absolute

Pentru oamenii decăzuţi care căută salvarea, probabil cele mai importante întrebări dintre cele multe pe care trebuie ei să le rezolve privesc Hristologia. Subiectele care alcătuiesc scopul acesteia includ, Sfânta Treime, care se ocupă de relaţia dintre Dumnezeu, Isus şi Sfântul Duh, la fel, renaşterea şi relaţia dintre Isus, Sfântul Duh şi oamenii decăzuţi. Controversele în jurul acestor subiecte nu au fost niciodată clarificate pe deplin până în zilele noastre. Prin urmare, rămâne a fi o confuzie considerabilă în doctrina creştină şi în ceea ce priveşte căile credinţei. Cheia în tratarea acestor subiecte constă în înţelegerea valorii originare a fiinţelor umane. Vom discuta mai întâi această problemă, ea reprezentând fundamentul pe care putem răspunde şi la alte întrebări ale Hristologiei.

Secţiunea 1. Valoarea unei persoane care a realizat scopul creaţiei
Secţiunea 2. Isus şi omul care a împlinit scopul creaţiei
Secţiunea 3. Isus şi oamenii decăzuţi
Secţiunea 4. Renaşterea şi Treimea

Cea mai profundă explicaţie a scopului lui Dumnezeu este dezvăluită prin intermediul relaţiilor de inimă. Ca Părinte al nostru, interior şi invizibil, Dumnezeu a creat oamenii pentru a fi copiii Săi substanţiali. Adam şi Eva au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, ca partenerii obiect substanţiali ai lui Dumnezeu, după modelul caracteristicilor Lui duale. Drept primii parteneri obiect substanţiali ai lui Dumnezeu, ei trebuiau să fie Părinţii omenirii. Ei erau meniţi să devină soţ şi soţie, să nască şi să crească copii, şi să formeze o familie care ar îmbina inima de părinte, inima de soţ şi soţie, inima de soră şi frate şi inima de copil. Familia lor ar fi manifestat iubirea adevărată a părinţilor, iubirea adevărată a soţului şi a soţiei, şi iubirea adevărată a copiilor. Acesta ar fi fost fundamentul celor patru poziţii care realizează scopul celor trei obiecte.1 În acest fel, Dumnezeu intenţiona să construiască Împărăţia Cerurilor pe pământ prin intermediul propriilor Săi copii, născuţi în descendenţa Sa divină.

Principala semnificaţie a Căderii a fost că primii strămoşi ai omului au format o legătură de sânge cu Arhanghelul; de aceea, toată omenirea a fost legată de descendenţa lui Satan.2 Fiecare om s-a născut fiind copilul diavolului.3 Primii strămoşi ai omului au căzut în poziţia în care nu mai aveau nici o legătură cu descendenţa lui Dumnezeu. Prin urmare, scopul ultim al providenţei lui Dumnezeu pentru restaurare este de a transforma oamenii decăzuţi, care nu au nici o legătură cu descendenţa lui Dumnezeu, în copii născuţi din descendenţa directă a lui Dumnezeu. Să căutăm mai mult în Biblie, pentru a găsi mărturiile cu privire la acest scop ascuns al providenţei lui Dumnezeu.

Familia lui Adam, ai cărei membri au săvârşit Căderea precum şi primul omor, a fost lipsită de orice relaţie cu Dumnezeu. În timpul lui Noe, nu a putut fi restaurată o relaţie directă cu Dumnezeu, din cauza greşelii celui de al doilea fiu al său, Ham. Cu toate acestea, deoarece Noe a dat dovadă de un devotament suprem, familia lui a putut să stabilească o relaţie indirectă cu Dumnezeu, ca slugă a slugilor.4 De aşa natură era relaţia pe care o puteau atinge oamenii cu Dumnezeu înainte de Epoca Vechiului Testament.

Avraam, părintele credinţei, împreună cu familia lui, a stabilit fundamentul familial pentru Mesia. Ei şi urmaşii lor, poporul ales de Dumnezeu, au fost ridicaţi în poziţia de slugi ale lui Dumnezeu.5 De aşa natură era relaţia pe care o puteau atinge oamenii cu Dumnezeu în timpul Epocii Vechiului Testament.

În timpul lui Isus, discipolii, care stăteau pe fundamentul credinţei stabilit de Isus din poziţia lui Ioan Botezătorul, au fost ridicaţi din poziţia de slugi la cea de copii adoptivi. Pentru a se ridica şi mai sus din această poziţie, şi a deveni copii din descendenţa directă a lui Dumnezeu, ei trebuiau mai întâi să stabilească fundamentul substanţial şi fundamentul pentru Mesia, slujindu-l şi ascultându-l pe Isus la modul absolut. Dacă Isus ar fi stat ca Mesia pe acel fundament, ei ar fi putut fi altoiţi cu el, atât spiritual cât şi fizic, şi ar fi atins unitatea deplină cu el.

Isus este unicul Fiu al lui Dumnezeu, fără de păcat şi născut din descendenţa Lui directă. El este măslinul adevărat care a venit pentru a altoi cu sine toţi omenii decăzuţi, măslini sălbateci.6 Unindu-i astfel cu sine, el trebuia să îi cureţe de păcatul originar şi să îi restaureze drept copii născuţi în descendenţa directă a lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă lucrarea renaşterii, care trebuia realizată de către Isus şi Mireasa lui.

Din păcate, chiar şi discipolii direcţi ai lui Isus au pierdut credinţa, iar Isus a murit pe cruce fără să se fi ridicat din poziţia lui Ioan Botezătorul, şi fără a fi început îndatoririle sale de Mesia. După învierea sa, Isus şi-a început calea spirituală. El a stabilit fundamentul  spiritual de credinţă, prin cele patruzeci de zile de la învierea şi până la înălţarea sa – o perioadă pentru separarea de Satan – spiritual aflându-se în poziţia lui Ioan Botezătorul. Discipolii săi s-au pocăit şi s-au întors pentru a-l sluji cu credinţă; astfel, Isus şi discipolii săi au stabilit fundamentul spiritual de substanţă şi fundamentul spiritual pentru Mesia. Isus stă pe acest fundament în calitate de Mesia spiritual şi altoieşte adepţii credincioşi lui cu sine – chiar dacă numai la nivel spiritual. Ca rezultat, creştinii devotaţi au fost ridicaţi pentru a deveni copiii spirituali ai lui Dumnezeu. De aşa natură a fost relaţia pe care a atins-o omenirea cu Dumnezeu din timpul lui Isus şi până în ziua de azi.

În cadrul acestei providenţe spirituale de restaurare, mai întâi a fost restaurată lumea spirituală, aşa precum în ordinea creaţiei Dumnezeu a creat mai întâi lumea spirituală. Omenirea a fost înălţată pentru a ocupa poziţia de parteneri obiect ai lui  Dumnezeu, însă numai la modul spiritual. Oricât de devotat ar fi un creştin, dat fiind că păcatul originar transmis prin trup nu a fost încă înlăturat, el nu se deosebeşte de un credincios din Epoca Vechiului Testament, în sensul că ambii rămân a fi legaţi de descendenţa lui Satan.8 Creştinii sunt, în cel mai bun caz, copiii adoptivi ai lui Dumnezeu, deoarece ei nu au provenit din descendenta Lui. Acest fapt explică de ce Sf. Petru se tânguia, „…şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.”

Hristos se va reîntoarce şi va restaura întreaga omenire pentru a fi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu. El se va reîntoarce în corp şi se va naşte pe Pământ, la fel ca la Prima Venire. El va restaura prin răscumpărare calea Primei sale Veniri, urmând-o încă o dată. Precum s-a explicat mai sus, Hristos cel revenit va conduce providenţa de începere a căii pe baza Cuvântului şi apoi va desăvârşi fundamentul pentru Mesia atât la nivel spiritual cât şi fizic. Pe acel fundament, el va altoi întreaga omenire cu sine, curăţind-o de păcatul originar şi restaurându-o pentru a deveni copiii lui Dumnezeu, născuţi din descendenţa Lui.

În timpul Primei Veniri, Isus a stabilit fundamentul familial alegând doisprezece discipoli şi numind pe trei dintre ei ca discipoli de frunte ai săi. Prin aceasta, el intenţiona să restaureze prin răscumpărare poziţia lui Iacov, care fusese figura centrală a fundamentului familial pentru Mesia. Prin educarea celor şaptezeci de adepţi, Isus a extins apoi scopul fundamentului său până la nivelul clanului. La fel şi Domnul celei de a Doua Veniri va începe prin stabilirea, atât la nivel spiritual, cât şi fizic, a fundamentului familial pentru Mesia. Apoi el îşi va extinde scopul îndreptându-se spre clan, societate, naţiune, lume şi cosmos. Atunci când acest fundament va fi asigurat, el va reuşi, în cele din urmă, să construiască Împărăţia Cerurilor.

Scopul lui Dumnezeu în educarea poporului Primului Israel a fost pregătirea fundamentului pentru Isus, care, atunci când va sosi, să poată împlini scopul construirii Împărăţiei Cerurilor. Când ei s-au întors împotriva lui, Dumnezeu i-a ales pe creştini pentru a fi cel de al Doilea Israel. În mod asemănător, scopul lui Dumnezeu în educarea creştinismului a fost pregătirea fundamentului pentru ca Domnul celei de a Doua Veniri să împlinească scopul construirii Împărăţiei Cerurilor. Dacă lumea creştină la fel s-ar întoarce împotriva lui, Dumnezeu nu va avea altă soluţie decât să îi părăsească şi să aleagă un al Treilea Israel. Prin urmare, cu toate că creştinii în timpul Ultimelor Zile s-ar putea bucura de mari binecuvântări, în realitate, situaţia lor este la fel de precară ca şi cea a poporului evreu din timpul lui Isus. Ei ar putea să cada în dizgraţie şi mari nenorociri.